|
Cumpăna din ochiul furtunii
– prezentare făcută în ziua solstiţiului de vară (22 iunie), la mansarda Casei
Baiulescu din Braşov, cu ocazia lansării volumului „De la Anna la Caiafa”,
de Adrian Erbiceanu, Ed. „Ardealul”, Târgu Mureş, 2007 –
Într-o lume care „gâfâie” din ce în ce mai sacadat, într-o lume grăbită,
nervoasă, informatizată şi hiper-materialistă, Dumnezeu îngăduie - ca pe
nişte oaze in mijlocul deşertului - oameni şi clipe de mare substanţă, care
ne hrănesc îmbogăţindu-ne spiritual şi mulţumită cărora putem nu doar „să
ne tragem sufletul”, ci să şi privim cu optimism viitorul (cu sau fără încălzire
globală...)
Un astfel de om este „desţăratul” Adrian Erbiceanu, venit de peste
Ocean să înfrunte canicula braşoveană a solstiţiului de vară şi să ne încânte
cu acest al treilea volum al său, „De la Anna la Caiafa”. Act de curaj nu doar
din pricina căldurii sufocante, ci şi (mai ales „şi”) datorită faptului că autorul
înfruntă volens-nolens o prejudecată estetică deosebit de tenace,
întreţinută de „fabricanţii de opinie” ai literaturii de azi. În esenţă, aceasta
afirmă: „Nu scrii fără rimă, deci nu eşti „postmodern” ; nefiind postmodern,
nu exişti (ca poet)!”
Acest clişeu, care devine uneori mai supărător decât o viespe nervoasă
şi bezmetică, are în realitate consistenţa gunoiului ascuns sub covor de o
slujnică pe cât de leneşă, pe atât de bovarică. În fond, nu toţi cei care înşiră
cuvinte (adesea în dispreţul sau- mai grav- necunoaşterea gramaticii
elementare) sunt Poeţi, chiar dacă o afirmă. Se pot oferi numeroase
contraexemple. Cel mai la îndemână este al regretatului Gellu Naum, care
până deunăzi a scris în manieră suprarealistă, fără ca cineva să aibă
îndrăzneala de a-i contesta calitatea de poet. La urma urmei (raţionamentul,
preluat din muzică, îi aparţine lui George Enescu), nu există decât poezie
bună şi poezie proastă, indiferent de epoci, curente şi generaţii mai mult ori
mai puţin belicoase.
V-am rămas datori cu o demonstraţie, dar vom lăsa textul să o facă,
oarecum de la sine. „Simt vântul umbrei cum spre somn mă-nclină”.
Precum limba unui orologiu sau, mai bine, umbra unui cadran solar,
avansând uşor dar implacabil către final, eul poetic e împins, înclinat
(smerit, am putea spune) către somn, deci către moarte. Constatarea
(făcută în acest prim vers al sonetului „Doar umbra”) nu stârneşte
deznădejde, întrucât poetul îşi asumă condiţia tragică fără resentimente şi
fatalism: „Complexitatea ei (a umbrei n.n.) că mă domină”. Aceeaşi
percepţie a atotputerniciei „umbrei” o are, în alt registru, Nechifor Lipan,
care afirmă repetat în „Baltagul”, cu un stoicism de care doar ţăranul
român e în stare: „Nimene nu poate sări peste umbra lui”.
Deşi inexorabilă şi poate iminentă, moartea nu dizolvă, nu aboleşte, nu
reduce la neant, întrucât ea e doar „patul germinativ” pentru resurecţie:
„noaptea ce se-ncumetă spre zi”. Ca să elimine orice dubiu, poetul ne face
părtaşi la „Taina grea”, a „Cuvântului pus peste cuvânt”.
Avem astfel de-a face cu o autentică poezie, în buna tradiţie a lui Ioan
Alexandru, care însă nu e monotonă şi monocordă, întrucât eul liric cântă la
mai multe instrumente. Descoperim cu încântare, în poezia lui Adrian
Erbiceanu, „parfumul” lui Vasile Voiculescu, Radu Gyr sau Ion Pillat, fără
măcar o urmă de epigonism; la ani lumină de versificaţia stearpă şi
rutinieră, Adrian Erbiceanu este, pur şi simplu, un poet autentic (aleg la
întâmplare: „Semne”, „ Căutare”, „Atâtea”).
Nu ne rămâne decăt să citim şi, desigur, să aşteptăm, întrucât Adrian
Erbiceanu nu-şi va înşela vocaţia reală: cea de poet de limba română (şi
întru limba română), dar trăind în creuzetul multicultural al înfriguratei
Canade.
Unde sperăm ca gândul nostru de recunoştinţă să-l însoţească.
As.univ.drd.Virgil Borcan
Univ. „Transilvania” Braşov
Divina Tragedie – o tragedie contemporană
(Articol de Doina Hanganu-Bumbăcescu:
“Divina Tragedie – de Adrian Erbiceanu”, aparut in revista CANDELA din
Montreal, nr. 5 / 2006 - text prescurtat)
… Parafrazând titlul operei marelui Dante, Adrian Erbiceanu şi-a intitulat
poemul – căci este un poem dacă nu o epopee – Divina Tragedie. Pentru ca
asemănarea să fie şi mai mare, acesta a fost compus în Cânturi –
treisprezece la număr – alcătuite din terţine, întocmai ca opera marelui
italian.
… Divina Tragedie este o radiografie a lumii politice româneşti
contemporane, un tablou al moralităţii în care trăim. Este o creaţie îndelung
gândită, cu viziune panoramică, urmărind nu efemerul, ci perenitatea. Lucid
şi matur, cu experienţe de viaţă cruciale, Adrian Erbiceanu realizează în
„Divina Tragedie” un adevărat rechizitoriu emiţând judecăţi cu valoare
universală.
Imaginând o călătorie într-un spaţiu tenebros, poetul nostru este creator
de atmosferă. El demonstrează înţelegerea unei întregi epoci istorice ale
cărei prelungiri le simţim încă şi astăzi. Aluziile la perioada ceauşistă sunt
evidente ca în versurile următoare: „Era un timp perfect de-organizare / De
muncă în comun şi unitate / De Ţară nouă descălecătoare / Când frate se
alinia cu frate / Nu toţi egali, dar asta ce contează / Când pe lozinci scria
Egalitate?”
Redând sunetele ce le aude în călătoria sa fantastică, sunete prevestitoare
de apariţii ce înspăimântă, realizează un tablou cu puternică forţă de
sugestie: „Păreau în juru-mi toate că aleargă / purtate de o mână nevăzută /
... / Crispat de starea abracadabrantă / Prin neguri încercam să vad Fantoma
/ Ce mă ţinea în starea palpitantă.”
... Cu vigoare este creionată atmosfera închisorilor în care oamenii au avut
de suferit chinuri cumplite, de pe urma acestui gigantic experiment eşuat,
care a fost comunismul: „Vină zeiţă cu har şi dedică / Cântarea ce simt că
vrea să urmeze / Acelor ce acroşând fără frică / Au vrut un popor să
descătuşeze / Lăsând zălog pentru posteritate / Viaţa lor tânără pe
metereze.”
... Vorbind despre acest poem de largă respiraţie, poetul şi criticul Adrian
Munteanu spune în însemnările sale că autorul „Divinei Tragedii” încearcă
reabilitarea şi contemporaneizarea formulei renascentiste a sublimului
Dante. Incercarea este meritorie şi complexă, conchide recenzentul, părere
la care subscriem şi noi.
... O menţiune în plus pentru „Scrisoare către cititor”, poezie ce deschide
volumul. Versuri frumoase, limpezi, sensibile, avertizează cititorul, fiind ca o
chintesenţă a întregii lucrări: „Pe fiecare filă a cărţii care-o scriu / Las
sufletu-mi să cearnă tăcere şi pustiu”, sau „Văd umbre ce se-adună
pierdute, fără glas. / Să fie oare viaţa atât cât mi-a rămas?”...
... O Carte este una dintre cele mai mari şi mai inexplicabile minuni create
de mintea omului. Nimic din ce-i omenesc nu-i este străin: viaţa, suferinţa,
moartea, dragostea. Cartea vorbeşte, plânge, ţipă, tace, cântă şi şopteşte.
Străbaţi sute sau mii de kilometri ca să urci pe Acropole, să vizitezi Louvre-
ul, să-ţi pui întrebări la Stonehenge. Dar cartea încape într-un buzunar şi o
poţi purta cu tine oriunde. Cartea concurează cu timpul sau cu piramidele.
Cartea este un miracol şi nu va pieri niciodată. De aceea ne bucurăm astăzi
când lansăm o carte lăudându-i simplitatea, fineţea, conciziunea, echilibrul
şi profunzimea tonului general, invitându-ne la relfecţie.
. . .
„Porţile” lui Adrian Erbiceanu
Scriitorii diasporei ne-au obişnuit cu surprize dintre cele mai plăcute. Între
cei mulţi care scriu, de departe, măcinaţi de dor, de amintiri, cu gîndul la
rădăcinile aflate poate numai în morminte, sînt puţini cei care depăşesc o
anumită stare şi reuşesc să atingă condiţia creatorului care are dreptul să
viseze că va fi atins vreodată de aripa eternităţii. La KRON-Art, în premieră,
iubitori de literatură s-au întîlnit cu poezia unui român, emigrat în Canada cu
peste douăzeci de ani în urmă, Adrian Erbiceanu. Acesta a ţinut să vină cu
volumul de debut întîrziat, în care a strîns poezii dintr-o viaţă – titlul cărţii,
„Confesiuni pentru două generaţii” este edificator – în România, pentru a se
confrunta cu publicul „de acasă”. La Braşov, a fost o întîlnire specială, între
oameni de cultură – La KRON-Art nu au venit numai scriitori, ci şi artişti
plastici, critici literari, ziarişti, iubitori de literatură – ceea ce a creat cadrul
unui fecund schimb de idei, pe marginea poeziei lui Adrian Erbiceanu dar şi
legat de literatură, în general, de condiţia scriitorului, fie el situat, fizic,
departe de ţară, fie trăitor într-o Românie aflată într-o prea lungă şi
bezmetică tranziţie. Concluzia întîlnirii a fost că Adrian Erbiceanu este un
Poet, o voce de care va trebui să se ţină seama, un un şlefuitor atent al
versurilor, un surprinzător stăpîn al cuvintelor unei limbi pe care, de ani şi
ani, o vorbeşte doar în familie. O vorbesc perfect şi copiii domniei sale,
născuţi departe de ţară, însă iubitori de Eminescu, după cum a mărturisit
public poetul. Despre volum vor scrie, desigur, criticii. Cert este că miza pe
care a pus-o pe acest autor Casa de Editură „Tribuna” din Sibiu, la simpla
recomandare a unui prieten de departe, nu a fost un simplu gest de curaj ci
un act de cultură, o investiţie ce va înflori frumos în cîmpul poeziei
româneşti. „Ci care ţi-e chemarea şi de unde?/ Cu care dintre degete-mi faci
semn?/ Ce-mi ceri în schimb pe gestul tău? Răspunde!/ La care poartă vrei
ca să te chem?!” sînt versuri care pot constitui o „cheie” pentru cei care îşi
vor rezerva plăcerea de a zăbovi cîteva ceasuri încercînd la „porţile” lui
Adrian Erbiceanu, deschise spre o lume fascinantă, care defineşte un poet
subtil dar şi de forţă, în acelaşi timp. Reîntîlnirea cu el, coform promisiunii, la
următorul volum, va fi, mai mult ca sigur, una fastă.
Eduard HUIDAN
Gazeta de Transilvania, NR. 3897, 28 Mai, 2003
– prezentare făcută în ziua solstiţiului de vară (22 iunie), la mansarda Casei
Baiulescu din Braşov, cu ocazia lansării volumului „De la Anna la Caiafa”,
de Adrian Erbiceanu, Ed. „Ardealul”, Târgu Mureş, 2007 –
Într-o lume care „gâfâie” din ce în ce mai sacadat, într-o lume grăbită,
nervoasă, informatizată şi hiper-materialistă, Dumnezeu îngăduie - ca pe
nişte oaze in mijlocul deşertului - oameni şi clipe de mare substanţă, care
ne hrănesc îmbogăţindu-ne spiritual şi mulţumită cărora putem nu doar „să
ne tragem sufletul”, ci să şi privim cu optimism viitorul (cu sau fără încălzire
globală...)
Un astfel de om este „desţăratul” Adrian Erbiceanu, venit de peste
Ocean să înfrunte canicula braşoveană a solstiţiului de vară şi să ne încânte
cu acest al treilea volum al său, „De la Anna la Caiafa”. Act de curaj nu doar
din pricina căldurii sufocante, ci şi (mai ales „şi”) datorită faptului că autorul
înfruntă volens-nolens o prejudecată estetică deosebit de tenace,
întreţinută de „fabricanţii de opinie” ai literaturii de azi. În esenţă, aceasta
afirmă: „Nu scrii fără rimă, deci nu eşti „postmodern” ; nefiind postmodern,
nu exişti (ca poet)!”
Acest clişeu, care devine uneori mai supărător decât o viespe nervoasă
şi bezmetică, are în realitate consistenţa gunoiului ascuns sub covor de o
slujnică pe cât de leneşă, pe atât de bovarică. În fond, nu toţi cei care înşiră
cuvinte (adesea în dispreţul sau- mai grav- necunoaşterea gramaticii
elementare) sunt Poeţi, chiar dacă o afirmă. Se pot oferi numeroase
contraexemple. Cel mai la îndemână este al regretatului Gellu Naum, care
până deunăzi a scris în manieră suprarealistă, fără ca cineva să aibă
îndrăzneala de a-i contesta calitatea de poet. La urma urmei (raţionamentul,
preluat din muzică, îi aparţine lui George Enescu), nu există decât poezie
bună şi poezie proastă, indiferent de epoci, curente şi generaţii mai mult ori
mai puţin belicoase.
V-am rămas datori cu o demonstraţie, dar vom lăsa textul să o facă,
oarecum de la sine. „Simt vântul umbrei cum spre somn mă-nclină”.
Precum limba unui orologiu sau, mai bine, umbra unui cadran solar,
avansând uşor dar implacabil către final, eul poetic e împins, înclinat
(smerit, am putea spune) către somn, deci către moarte. Constatarea
(făcută în acest prim vers al sonetului „Doar umbra”) nu stârneşte
deznădejde, întrucât poetul îşi asumă condiţia tragică fără resentimente şi
fatalism: „Complexitatea ei (a umbrei n.n.) că mă domină”. Aceeaşi
percepţie a atotputerniciei „umbrei” o are, în alt registru, Nechifor Lipan,
care afirmă repetat în „Baltagul”, cu un stoicism de care doar ţăranul
român e în stare: „Nimene nu poate sări peste umbra lui”.
Deşi inexorabilă şi poate iminentă, moartea nu dizolvă, nu aboleşte, nu
reduce la neant, întrucât ea e doar „patul germinativ” pentru resurecţie:
„noaptea ce se-ncumetă spre zi”. Ca să elimine orice dubiu, poetul ne face
părtaşi la „Taina grea”, a „Cuvântului pus peste cuvânt”.
Avem astfel de-a face cu o autentică poezie, în buna tradiţie a lui Ioan
Alexandru, care însă nu e monotonă şi monocordă, întrucât eul liric cântă la
mai multe instrumente. Descoperim cu încântare, în poezia lui Adrian
Erbiceanu, „parfumul” lui Vasile Voiculescu, Radu Gyr sau Ion Pillat, fără
măcar o urmă de epigonism; la ani lumină de versificaţia stearpă şi
rutinieră, Adrian Erbiceanu este, pur şi simplu, un poet autentic (aleg la
întâmplare: „Semne”, „ Căutare”, „Atâtea”).
Nu ne rămâne decăt să citim şi, desigur, să aşteptăm, întrucât Adrian
Erbiceanu nu-şi va înşela vocaţia reală: cea de poet de limba română (şi
întru limba română), dar trăind în creuzetul multicultural al înfriguratei
Canade.
Unde sperăm ca gândul nostru de recunoştinţă să-l însoţească.
As.univ.drd.Virgil Borcan
Univ. „Transilvania” Braşov
Divina Tragedie – o tragedie contemporană
(Articol de Doina Hanganu-Bumbăcescu:
“Divina Tragedie – de Adrian Erbiceanu”, aparut in revista CANDELA din
Montreal, nr. 5 / 2006 - text prescurtat)
… Parafrazând titlul operei marelui Dante, Adrian Erbiceanu şi-a intitulat
poemul – căci este un poem dacă nu o epopee – Divina Tragedie. Pentru ca
asemănarea să fie şi mai mare, acesta a fost compus în Cânturi –
treisprezece la număr – alcătuite din terţine, întocmai ca opera marelui
italian.
… Divina Tragedie este o radiografie a lumii politice româneşti
contemporane, un tablou al moralităţii în care trăim. Este o creaţie îndelung
gândită, cu viziune panoramică, urmărind nu efemerul, ci perenitatea. Lucid
şi matur, cu experienţe de viaţă cruciale, Adrian Erbiceanu realizează în
„Divina Tragedie” un adevărat rechizitoriu emiţând judecăţi cu valoare
universală.
Imaginând o călătorie într-un spaţiu tenebros, poetul nostru este creator
de atmosferă. El demonstrează înţelegerea unei întregi epoci istorice ale
cărei prelungiri le simţim încă şi astăzi. Aluziile la perioada ceauşistă sunt
evidente ca în versurile următoare: „Era un timp perfect de-organizare / De
muncă în comun şi unitate / De Ţară nouă descălecătoare / Când frate se
alinia cu frate / Nu toţi egali, dar asta ce contează / Când pe lozinci scria
Egalitate?”
Redând sunetele ce le aude în călătoria sa fantastică, sunete prevestitoare
de apariţii ce înspăimântă, realizează un tablou cu puternică forţă de
sugestie: „Păreau în juru-mi toate că aleargă / purtate de o mână nevăzută /
... / Crispat de starea abracadabrantă / Prin neguri încercam să vad Fantoma
/ Ce mă ţinea în starea palpitantă.”
... Cu vigoare este creionată atmosfera închisorilor în care oamenii au avut
de suferit chinuri cumplite, de pe urma acestui gigantic experiment eşuat,
care a fost comunismul: „Vină zeiţă cu har şi dedică / Cântarea ce simt că
vrea să urmeze / Acelor ce acroşând fără frică / Au vrut un popor să
descătuşeze / Lăsând zălog pentru posteritate / Viaţa lor tânără pe
metereze.”
... Vorbind despre acest poem de largă respiraţie, poetul şi criticul Adrian
Munteanu spune în însemnările sale că autorul „Divinei Tragedii” încearcă
reabilitarea şi contemporaneizarea formulei renascentiste a sublimului
Dante. Incercarea este meritorie şi complexă, conchide recenzentul, părere
la care subscriem şi noi.
... O menţiune în plus pentru „Scrisoare către cititor”, poezie ce deschide
volumul. Versuri frumoase, limpezi, sensibile, avertizează cititorul, fiind ca o
chintesenţă a întregii lucrări: „Pe fiecare filă a cărţii care-o scriu / Las
sufletu-mi să cearnă tăcere şi pustiu”, sau „Văd umbre ce se-adună
pierdute, fără glas. / Să fie oare viaţa atât cât mi-a rămas?”...
... O Carte este una dintre cele mai mari şi mai inexplicabile minuni create
de mintea omului. Nimic din ce-i omenesc nu-i este străin: viaţa, suferinţa,
moartea, dragostea. Cartea vorbeşte, plânge, ţipă, tace, cântă şi şopteşte.
Străbaţi sute sau mii de kilometri ca să urci pe Acropole, să vizitezi Louvre-
ul, să-ţi pui întrebări la Stonehenge. Dar cartea încape într-un buzunar şi o
poţi purta cu tine oriunde. Cartea concurează cu timpul sau cu piramidele.
Cartea este un miracol şi nu va pieri niciodată. De aceea ne bucurăm astăzi
când lansăm o carte lăudându-i simplitatea, fineţea, conciziunea, echilibrul
şi profunzimea tonului general, invitându-ne la relfecţie.
. . .
„Porţile” lui Adrian Erbiceanu
Scriitorii diasporei ne-au obişnuit cu surprize dintre cele mai plăcute. Între
cei mulţi care scriu, de departe, măcinaţi de dor, de amintiri, cu gîndul la
rădăcinile aflate poate numai în morminte, sînt puţini cei care depăşesc o
anumită stare şi reuşesc să atingă condiţia creatorului care are dreptul să
viseze că va fi atins vreodată de aripa eternităţii. La KRON-Art, în premieră,
iubitori de literatură s-au întîlnit cu poezia unui român, emigrat în Canada cu
peste douăzeci de ani în urmă, Adrian Erbiceanu. Acesta a ţinut să vină cu
volumul de debut întîrziat, în care a strîns poezii dintr-o viaţă – titlul cărţii,
„Confesiuni pentru două generaţii” este edificator – în România, pentru a se
confrunta cu publicul „de acasă”. La Braşov, a fost o întîlnire specială, între
oameni de cultură – La KRON-Art nu au venit numai scriitori, ci şi artişti
plastici, critici literari, ziarişti, iubitori de literatură – ceea ce a creat cadrul
unui fecund schimb de idei, pe marginea poeziei lui Adrian Erbiceanu dar şi
legat de literatură, în general, de condiţia scriitorului, fie el situat, fizic,
departe de ţară, fie trăitor într-o Românie aflată într-o prea lungă şi
bezmetică tranziţie. Concluzia întîlnirii a fost că Adrian Erbiceanu este un
Poet, o voce de care va trebui să se ţină seama, un un şlefuitor atent al
versurilor, un surprinzător stăpîn al cuvintelor unei limbi pe care, de ani şi
ani, o vorbeşte doar în familie. O vorbesc perfect şi copiii domniei sale,
născuţi departe de ţară, însă iubitori de Eminescu, după cum a mărturisit
public poetul. Despre volum vor scrie, desigur, criticii. Cert este că miza pe
care a pus-o pe acest autor Casa de Editură „Tribuna” din Sibiu, la simpla
recomandare a unui prieten de departe, nu a fost un simplu gest de curaj ci
un act de cultură, o investiţie ce va înflori frumos în cîmpul poeziei
româneşti. „Ci care ţi-e chemarea şi de unde?/ Cu care dintre degete-mi faci
semn?/ Ce-mi ceri în schimb pe gestul tău? Răspunde!/ La care poartă vrei
ca să te chem?!” sînt versuri care pot constitui o „cheie” pentru cei care îşi
vor rezerva plăcerea de a zăbovi cîteva ceasuri încercînd la „porţile” lui
Adrian Erbiceanu, deschise spre o lume fascinantă, care defineşte un poet
subtil dar şi de forţă, în acelaşi timp. Reîntîlnirea cu el, coform promisiunii, la
următorul volum, va fi, mai mult ca sigur, una fastă.
Eduard HUIDAN
Gazeta de Transilvania, NR. 3897, 28 Mai, 2003
 |
| |
 |
| |
 |
| |
 |
| |
 |
|
