|
 |
| |
 |
| |
 |
| |
 |
Cornel Cotuţiu - De vorba cu Alex CETÃŢEANU
(publicat în revista Mişcarea literarã)
Ne-am cunoscut prin intermediul scriitorului Corneliu Florea (alias medicul Dumitru Pãdeanu, bãnãţeanul-bistriţean din... Winnipeg).
Rãmân şi acum admirativ nedumerit de câtã rãbdare, delicateţe şi cumpãnire e capabil acest om. Am fost împreunã în câteva împrejurãri şi de fiecare datã l-am
gãsit egal cu sine însuşi, vorbind, ascultând, aşteptând, propunând. şi de o naturaleţe odihnitoare în generozitate, în fapte de întâie mãrime sau repede trecãtoare, în
gestica reţinutã (nu studiatã!), în privirea mijitã şi surâsul (da, da!) stângaci. Datoritã îndeletnicirilor sale „lumeşti” (aparaturã medicalã electronicã) umblã pe
meridianele lumii ca mine pe uliţele satului pãrintesc. Ca prozator şi gazetar – precum aprecia de curând prietenul sãu de la Râmnicul Vâlcea, Ioan Barbu – „nu este
omul care sã-şi încline capul. Când scrie, el cere doar aprobarea propriei conştiinţe.” Vreau sã-l contrazic ghiduş pe distinsul scriitor vâlcean: Alex Cetãţeanu se
pleacã în faţa celor douã iubite: România şi Canada. Titlul cãrţii de debut şi al celei recent apãrute vorbesc de la sine: Un român în Canada (1995) şi Canada – Ţara
hyperboreenilor (2004), în variantã francezã: Alex
Le Citoyen, Canada – Le pays des Hyperboréens (2005).
– Domnule Alex Cetãţeanu, vã rog oferiţi cititorilor revistei Mişcarea Literarã un scurt „curriculum vitae”, apoi punctaţi câteva momente din traseul de pânã acum al
Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada.
– Înainte de toate, vreau sã le transmit cititorilor reputatei reviste Mişcarea Literarã multe salutãri din ţara frunzei roşii de arţar! Cât despre un „curriculum vitae”, nu
ştiu dacã distinşii cititori din România nu se vor plictisi repede parcurgându-l. Cu ce sã încep? Poate cu numele meu mai „special”. Când mã aflam încã în
apropierea Carpaţilor, îmi plãcea sã glumesc ceva în genul cã… eu sunt cetãţean în orice ţarã. Dar am descoperit cã Cetãţeanu este un nume imposibil de reţinut în
America de Nord, pe unde îmi fac veacul. Sã nu mai vorbim de sens, care nu existã decât ca sã sugereze celor mai mulţi canadieni cu care mã intersectez în
viaţã, cã am venit din România, cu capitala... „Budapest”. Cumva, s-a încetãţenit pe aici concepţia cã dacã un nume se terminã cu NU sau CU trebuie sã fie neapãrat
român. Pronunţarea numelui meu este imposibilã în ţara care m-a adoptat; sunt botezat zilnic cu Mister Setanu, Setenu, Setatenu, Setetenu, Satanu, Satenu,
Satetenu şi câteodatã mai aproape de adevãr, precum Setãteanu. Aşa se face cã am decis a semna modestele mele scrieri cu pseudo-pseudonimul Le Citoyen, sã
nu le mai încurc minţile la canadieni şi americani. Alex Le Citoyen, sã înţeleagã toatã lumea cã eu sunt oltean de la Amãrãştii de Drãgãşani, unde se fãcea vinul cel
mai bun, exportat masiv în Franţa, ţara vinurilor. Asta înainte de venirea prãpãdului roşu, ca apoi vinul de Drãgãşani sã intre în anonimat. Dar asta este o altã poveste.
Am venit pe lume cu trei de şapte în data naşterii: 7-7-47. Am aflat mai târziu cã eu şi Mark Chagal am fost blagosloviţi cu aceastã cifrã magicã. Numai cã Chagal s-a
nãscut cu mult mai înaintea mea. Am reuşit sã plec din „raiul” comunist în anul 1984 şi, dupã o lunã de foamete prin Italia, am aterizat la aeroportul „Corcoduşe”
(Mirabell) din nord de Montréal. Am fost destul de norocos, nu este aşa? A trebuit sã lãsãm zãlog în ţarã un copil de 12 ani, pe care l-am revãzut în Canada peste un
an şi jumãtate, timp destul de scurt de întregire a familiei pentru acele vremuri triste. Din nou noroc. Numai apartamentul meu din Bucureşti mai este şi acum
confiscat de comunişti, dar şi asta este o altã poveste.
În Canada, ne-a mers destul de bine, dar nu a fost uşor. În primii ani, când nu credeam cã vom mai revedea vreodatã ţara noastrã de origine, ne-am pus serios pe
muncã. Am reuşit sã ne refacem vieţile şi sã ne încadrãm destul de bine în societatea nord-americanã. Nu era cale de întors.
Începând cu decembrie 1989 lucrurile s-au schimbat. Obiectivele ni s-au schimbat, precum şi destinaţia în vacanţe. Am început sã ajutãm România, în renaşterea
cãreia am sperat şi încã mai sperãm. Aşa s-a nãscut şi cartea Un român în Canada, pe care am publicat-o în anul 1995. Din povestea vieţii unui roman obişnuit prin
ţara dintre trei oceane, am sperat sã se tragã concluzii înţelepte. Decizia de emigrare în lumea largã nu a fost şi nu este uşoarã pentru nimeni, iar mãsurarea
compatibilitãţii cu viaţa printre alte culturi este esenţialã. Mai bine în ţara ta, decât rãtãcit şi frustrat prin lume. Am încercat sã-i fac pe amatorii de plecare din
România, sã gândeascã de douã ori înainte de a se aventura în alte ţãri.
Dupã numãrul cititorilor care mi-au mulţumit pentru carte, aş putea trage concluzia cã, în mare parte, am fãcut bine prin scris. Dar m-am îndepãrtat de întrebare. Sã
ajung la Asociaţia Scriitorilor Români din Canada. Necesitatea acestei Asociaţii s-a impus de la sine, existând în Canada un numãr însemnat de scriitori de origine
românã. Unii ajunşi la vârste venerabile, alţii trecuţi în nemurire, alţii tineri şi în continuã ascensiune. Sã dau câteva exemple, începând cu cei care nu mai sunt
printre noi: Virgil Gheorghiu, Michael Solomon, Aurel Manolescu şi Mihai Botez. De unii aţi mai auzit câte ceva, de alţii nu. Dacã aceastã Asociaţie ar fi existat mai de
mult, candela acestor români de valoare ar fi rãmas aprinsã. Nu este regretabil cã am început sã-i uitãm pe românii care au scris şi suferit departe de ţara lor, care
le-a fost interzisã de dictatura comunistã? Regretãm cã o asociaţie ca aceasta, poate mai cuprinzãtoare – a scriitorilor din exil, de exemplu, nu a fost iniţiatã de marii
înaintaşi precum Eugen Ionescu, Emil Cioran, Vintilã Horia, Mircea Eliade şi alţii. Unirea face puterea. Nimeni nu a sãrit în ajutorul lui Vintilã Horia, când a fost privat
pe nedrept de prestigiosul premiu literar al Academiei Franceze, respectiv premiul Goncourt. Din Canada, dupã 45 de ani de la nelegiuire, încercãm sã reparãm ce
se mai poate repara. Avem în Asociaţie scriitori trecuţi de a doua tinereţe, care vor rãmâne mult timp în sufletele şi scrierile noastre, cum nu s-a întâmplat cu cei
patru români-canadieni numiţi mai sus. Necesara legãturã între generaţii este asiguratã în mare parte. Când profesorul universitar, doctorul Sorin Sonea ne
povesteşte despre universul inimaginabil al viruşilor şi bacteriilor este sãrbãtoare pentru noi. Sau când Ionela Manolescu (cea care a tradus şi interpretat pe
François Villon şi pe care Mircea Eliade o numea cu apreciere „Maestra”) ne uimeşte cu înţelepciunea şi cultura inegalabilã pe care a acumulat-o într-o viaţã
întreagã, ne întãreşte convingerea cã Asociaţia noastrã este puternicã şi de mare folos pentru cultura româneascã iar „Traseul” nostru este clar. Peste ani şi ani,
scriitorii tineri şi talentaţi dintre noi (Felicia Mihali, Irina Egli, Florin Oncescu şi alţii) , cu siguranţã cã nu vor uita pe Maeştrii cu care au avut cinstea sã stea alãturi. şi
nimic nu este mai important decât continuitatea în culturã. În plus, întâlnirile noastre literare prin care ne aducem şi readucem aminte de marii noştri români, unii
uitaţi, alţii pe cale de a fi uitaţi, ne aduc lauri şi ne simţim pe calea cea bunã. Mãrturiile despre Mircea Eliade de la cei care l-au cunoscut direct, atrag zeci şi zeci de
români dornici sã afle mai mult despre marele filozof şi scriitor român, iniţiat în tainele planetare. Sau când ne întâlnim sã vorbim despre marele poet uitat Vasile
Militaru, mort în lagãrele comuniste, lacrimi se scurg din ochii celor care aflã de netrebniciile monştrilor istoriei României. Radu Gyr şi Vintilã Horia au fost de
asemenea sãrbãtoriţi şi cinstiţi la întâlnirile noastre cu publicul, dornic de a cunoaşte valorile nãscute de poporul roman şi adevãrul crimelor comise şi ascunse de
comunişti. O alta activitate a Asociaţiei este aceea de a promova lucrãrile membrilor în lumea largã. Vom participa pentru a doua oarã la Târgul Internaţional de
Carte de la Montréal, cu standul nostru. Nu am mai vãzut o altã comunitate sã prezinte un stand de carte la aceastã prestigioasã manifestare culturalã internaţionalã
care are loc anual la Montréal. Cred cã am rãspuns în mare parte la prima dumneavoastrã întrebare, la care ar mai fi multe de spus, sunteţi de acord?
– În ce fel sunteţi – puteţi fi – „la zi” cu informaţiile despre climatul cultural-artistic din Ţarã? Ce credeţi despre acesta?
– Internetul a devenit sursa principalã de informaţii despre Ţarã, în toate aspectele. Mare invenţie acest internet! Navigãm prin spaţiul cibernetic în mãsura timpului
disponibil, acest mare duşman al omului modern. În plus, cei care au timp, se aboneazã pe satelit la posturile de televiziune din România, şi cu toatã diferenţa de
fus orar de 7 ore, urmãresc tot ce se transmite pe aceste posturi. Eu personal nu am timp de aşa ceva, alergând dintr-un colţ în altul al marelui continent. Totuşi, am
o idee de ce se întâmplã în România, mai ales cã o datã pe an trec sã o vad pe mama mea bãtrânã, şi în acelaşi timp sã fac o curã în „clima” culturalã din România.
Am o pãrere bunã despre climatul cultural din ţarã. S-au ridicat valori noi şi cred cã toate influenţele de prost gust din interior sau exterior se vor „cerne” în timp.
Sper…
– Se încheie un an de la inaugurarea „Pieţei României” din Montréal. În ce fel are un impact relevant asupra comunitãţii româneşti de aici (şi nu numai pentru ea)?
– Dacã îmi permiteţi, aş vrea sã spun mai multe despre acest eveniment cultural, şi sã rãspund astfel indirect la întrebarea dumneavoastrã. Fãrã discuţie, „Piaţa
României” în cel de-al doilea oraş francofon ca mãrime din lume, cu statuia în bronz a genialului Eminescu ridicatã pe verticalã, este poate cel mai mare eveniment
de recunoaştere a culturii româneşti în lume, din toate timpurile. Au existat şi existã nemulţumiri legate de locul ales, de care nu sunt de vinã decât românii dezbinaţi
şi cu interese mãrunte. Am ratat o ocazie unicã de a avea trei obiective româneşti împreunã, respectiv singura bisericã cu arhitecturã specific
româneascã, o clãdire respectabilã – casa de culturã şi cum ar fi fost normal, Piaţa României în apropiere. Dar „nimicnicia” nu ne-a lãsat sã trecem peste ambiţiile
şi urile personale, şi am obţinut un loc totuşi onorabil, cãruia i se pot gãsi virtuţi. Statuia, dupã pãrerea specialiştilor, a canadienilor şi a celor mai
mulţi români este o capodoperã. Maestrul Vasile Gorduz s-a autodepãşit pe sine şi va fi considerat pe drept urmaşul lui Brâncuşi în lume. Dar s-au gãsit destui
români sã sugereze violent canadienilor cã i-am înşelat şi cã s-a trimis din România un kitch. şi asta pentru simplul fapt cã nu au înţeles deloc valoarea şi mesajul
lucrãrii. „Spiritele mãrunte sunt întotdeauna jignite” – aşa s-a întâmplat şi la Montréal. Un alt subiect de discordie a fost prezenţa fostului preşedinte Iliescu la
Inaugurare. Pãrerea fireascã a celor mai mulţi a fost cã participarea la un eveniment cultural a unui şef de stat aduce o mai mare publicitate şi implicã un protocol ca
atare. În plus, se arãta aprecierea totalã pentru generozitatea canadienilor. Un grup restrâns de români, unii convinşi, alţii manipulaţi de indivizi autonumiţi ziarişti şi
deveniţi „talibani” ai presei comunitare, au decis sã distrugã ora Sfântã a Inaugurãrii. Miniştrii canadieni, care nu ar fi fost prezenţi la eveniment dacã nu ar fi fost de
faţã un şef de stat, precum şi alte personalitãţi canadiene, nu aveau absolut nici o vinã cã românii şi-au ales democratic un fost comunist ca preşedinte. Deci, de ce
sã suporte urletele celor aproximativ 50 de demonstranţi, – repet – în acea orã unicã pentru România? Ce mesaj au vrut sa transmitã aceştia toleranţilor canadieni?
Care a fost de fapt obiectivul lor? Canadienii au dedus cã suntem sãlbatici, imaturi politic, nerecunoscãtori şi instabili. Aflându-mã în apropierea unui ministru
canadian, am auzit de câteva ori exclamându-se: „Ce oribil! Ce penibil!”... şi pe drept cuvânt. Sã ne înţelegem: şi pãrerea mea este cã Iliescu merita o primire ca
atare, fiind responsabil de multe crime, dar se puteau organiza demonstraţii trei zile şi trei nopţi la hotelul unde a stat, şi nu lângã blândul nostru Eminescu în acele
clipe solemne. Rezultatul a fost cã s-a creat debandadã, programul cultural nu s-a mai ţinut cum era prevãzut (Tudor Gheorghe, Nicolae Voiculeţ şi Hruşcã s-au
deplasat la Piaţa României fãrã sã mai scoatã un sunet) şi, ce a fost cel mai grav, autoritãţile au renunţat sã se mai dea numele locului „Place de la Roumanie”.
Dupã aproape un an de insistenţe, comitetul Placeromfest a reuşit sã convingã Primãria de a
reveni la decizie, şi vom avea, în sfârşit, oficial, pe harta Montréalului, oaza noastrã de românism.
– În Montréal (dar şi aiurea) se poartã „la loc de cinste” ideea cã românii din diaspora sunt urmãriţi de blestemul (?) de a trãi dezbinaţi. ştiam mai de mult timp
despre aceasta şi, din pãcate, mi se confirmã.
– Herodot spunea despre strãmoşii noştri: (citez din memorie) „…tracii ar putea deveni cel mai puternic popor din lume dacã ar fi uniţi. Dar la ei unirea este
imposibilã…” Vã imaginaţi ce apreciaţi am putea deveni pe planetã, dacã am fi uniţi? Suntem peste 30 de milioane de suflete.
Se pare cã „blestemul” lui Herodot ne urmãreşte încã, aveţi dreptate. Noi, Asociaţia Scriitorilor, încercãm sã îndepãrtãm acest blestem ce planeazã asupra noastrã
de atâta vreme.
– În urmã cu buni ani, N. Steinhardt m-a învrednicit cu un dialog pe seama seminţiei româneşti. La un moment dat, fãcea o diferenţã categoricã între „a te descurca”
şi „a rãzbate” în viaţã. Aţi observat o deosebire evidentã şi aici, în Canada?
– Aţi avut fericirea sã-l cunoaşteţi pe marele Nicu Steinhardt? Vã invidiez şi vã admir pentru aceastã şansã. Jurnalul fericirii se aflã la loc de cinste în biblioteca mea.
Mare evreu-român nãscut în România! I s-a ridicat undeva o statuie? Ar merita-o pe deplin. Referitor la întrebare: Da, şi aici este acelaşi lucru, din nefericire. Unii „se
descurcã”, iar alţii „rãzbat” prin viaţã. Dar ar fi prea lung sã dezvoltãm subiectul.
În orice caz, cei mai mulţi emigranţi rãzbat prin viaţa durã din Canada.
Românii nu se prea ajutã între ei aşa cum fac evreii, de exemplu. Unii dintre ei, cu ajutorul semenilor lor receptivi, se descurcã, mai degrabã decât rãzbesc. Dar
repet, subiectul ar trebui mai mult aprofundat.
– Domnule Cetãţeanu, care sunt visurile unui român la Montréal? Rãspundeţi-mi vã rog şi ţinând seama de urmãtoarea aserţiune a lui Ernesto Sábato: „se poate
spune orice despre vis, dar nu cã este o minciunã.”
– Da, am mare admiraţie pentru argentinianul Ernesto Sábato, autorul Îngerului întunericului. Frumos a zis despre vis. Nu ştiam. Sã vã fac o mãrturisire despre
visele mele, în adevãratul sens al cuvântului. Eu le uit. Aşa mi-am impus, sã le uit. Dimineaţa, nu îmi amintesc nimic din ce am visat peste noapte. Mi-au trebuit mulţi
ani de muncã cu mine sã ajung la aceasta performanţã. Metaforic vorbind despre vise, englezii au o vorbã: Daca visele ar fi cai, toţi cerşetorii ar
cãlãri. M-am fãcut cã nu înţeleg întrebarea, ca sã fac o micã divagaţie, cred cã pot sã rãspund la întrebare, dar sã nu râdeţi de mine: Visez la locurile copilãriei, unde
sper sã mã întorc odatã, fãrã nici o grijã, aşa cum îmi aduc aminte din copilãria tristã de care am avut parte. Dar ştiţi cum zic chinezii: Amintirile despre trecut sunt
înşelãtoare…
– O întrebare-clişeu pentru final, însã foarte necesarã: Ce isprãvi frumoase pune la cale scriitorul şi preşedintele asociaţiei, Alex Cetãţeanu?
– Bunã întrebare. Ce sã vã destãinuiesc? Cartea mea în limba francezã Canada – Le pays de Hyperboréens, este gata de tipar, şi sper sã fie bine primitã la Salonul
Cãrţii de la Montréal, de care am amintit înainte. Despre o altã carte, de care puţini prieteni ştiu, îmi este teamã sã vã spun chiar şi titlul. Nu ştiu dacã va fi o ispravã
frumoasã publicarea ei, dar ştiu cã va face zarvã. Este vorba de o întâmplare extraordinarã, prin care am avut şansa sã stau de vorbã cu un socotit mare criminal de
rãzboi, ascuns la Montréal. Veţi mai auzi de aceastã carte.
Drum bun spre ţara noastrã de dor!
(publicat în revista Mişcarea literarã)
Ne-am cunoscut prin intermediul scriitorului Corneliu Florea (alias medicul Dumitru Pãdeanu, bãnãţeanul-bistriţean din... Winnipeg).
Rãmân şi acum admirativ nedumerit de câtã rãbdare, delicateţe şi cumpãnire e capabil acest om. Am fost împreunã în câteva împrejurãri şi de fiecare datã l-am
gãsit egal cu sine însuşi, vorbind, ascultând, aşteptând, propunând. şi de o naturaleţe odihnitoare în generozitate, în fapte de întâie mãrime sau repede trecãtoare, în
gestica reţinutã (nu studiatã!), în privirea mijitã şi surâsul (da, da!) stângaci. Datoritã îndeletnicirilor sale „lumeşti” (aparaturã medicalã electronicã) umblã pe
meridianele lumii ca mine pe uliţele satului pãrintesc. Ca prozator şi gazetar – precum aprecia de curând prietenul sãu de la Râmnicul Vâlcea, Ioan Barbu – „nu este
omul care sã-şi încline capul. Când scrie, el cere doar aprobarea propriei conştiinţe.” Vreau sã-l contrazic ghiduş pe distinsul scriitor vâlcean: Alex Cetãţeanu se
pleacã în faţa celor douã iubite: România şi Canada. Titlul cãrţii de debut şi al celei recent apãrute vorbesc de la sine: Un român în Canada (1995) şi Canada – Ţara
hyperboreenilor (2004), în variantã francezã: Alex
Le Citoyen, Canada – Le pays des Hyperboréens (2005).
– Domnule Alex Cetãţeanu, vã rog oferiţi cititorilor revistei Mişcarea Literarã un scurt „curriculum vitae”, apoi punctaţi câteva momente din traseul de pânã acum al
Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada.
– Înainte de toate, vreau sã le transmit cititorilor reputatei reviste Mişcarea Literarã multe salutãri din ţara frunzei roşii de arţar! Cât despre un „curriculum vitae”, nu
ştiu dacã distinşii cititori din România nu se vor plictisi repede parcurgându-l. Cu ce sã încep? Poate cu numele meu mai „special”. Când mã aflam încã în
apropierea Carpaţilor, îmi plãcea sã glumesc ceva în genul cã… eu sunt cetãţean în orice ţarã. Dar am descoperit cã Cetãţeanu este un nume imposibil de reţinut în
America de Nord, pe unde îmi fac veacul. Sã nu mai vorbim de sens, care nu existã decât ca sã sugereze celor mai mulţi canadieni cu care mã intersectez în
viaţã, cã am venit din România, cu capitala... „Budapest”. Cumva, s-a încetãţenit pe aici concepţia cã dacã un nume se terminã cu NU sau CU trebuie sã fie neapãrat
român. Pronunţarea numelui meu este imposibilã în ţara care m-a adoptat; sunt botezat zilnic cu Mister Setanu, Setenu, Setatenu, Setetenu, Satanu, Satenu,
Satetenu şi câteodatã mai aproape de adevãr, precum Setãteanu. Aşa se face cã am decis a semna modestele mele scrieri cu pseudo-pseudonimul Le Citoyen, sã
nu le mai încurc minţile la canadieni şi americani. Alex Le Citoyen, sã înţeleagã toatã lumea cã eu sunt oltean de la Amãrãştii de Drãgãşani, unde se fãcea vinul cel
mai bun, exportat masiv în Franţa, ţara vinurilor. Asta înainte de venirea prãpãdului roşu, ca apoi vinul de Drãgãşani sã intre în anonimat. Dar asta este o altã poveste.
Am venit pe lume cu trei de şapte în data naşterii: 7-7-47. Am aflat mai târziu cã eu şi Mark Chagal am fost blagosloviţi cu aceastã cifrã magicã. Numai cã Chagal s-a
nãscut cu mult mai înaintea mea. Am reuşit sã plec din „raiul” comunist în anul 1984 şi, dupã o lunã de foamete prin Italia, am aterizat la aeroportul „Corcoduşe”
(Mirabell) din nord de Montréal. Am fost destul de norocos, nu este aşa? A trebuit sã lãsãm zãlog în ţarã un copil de 12 ani, pe care l-am revãzut în Canada peste un
an şi jumãtate, timp destul de scurt de întregire a familiei pentru acele vremuri triste. Din nou noroc. Numai apartamentul meu din Bucureşti mai este şi acum
confiscat de comunişti, dar şi asta este o altã poveste.
În Canada, ne-a mers destul de bine, dar nu a fost uşor. În primii ani, când nu credeam cã vom mai revedea vreodatã ţara noastrã de origine, ne-am pus serios pe
muncã. Am reuşit sã ne refacem vieţile şi sã ne încadrãm destul de bine în societatea nord-americanã. Nu era cale de întors.
Începând cu decembrie 1989 lucrurile s-au schimbat. Obiectivele ni s-au schimbat, precum şi destinaţia în vacanţe. Am început sã ajutãm România, în renaşterea
cãreia am sperat şi încã mai sperãm. Aşa s-a nãscut şi cartea Un român în Canada, pe care am publicat-o în anul 1995. Din povestea vieţii unui roman obişnuit prin
ţara dintre trei oceane, am sperat sã se tragã concluzii înţelepte. Decizia de emigrare în lumea largã nu a fost şi nu este uşoarã pentru nimeni, iar mãsurarea
compatibilitãţii cu viaţa printre alte culturi este esenţialã. Mai bine în ţara ta, decât rãtãcit şi frustrat prin lume. Am încercat sã-i fac pe amatorii de plecare din
România, sã gândeascã de douã ori înainte de a se aventura în alte ţãri.
Dupã numãrul cititorilor care mi-au mulţumit pentru carte, aş putea trage concluzia cã, în mare parte, am fãcut bine prin scris. Dar m-am îndepãrtat de întrebare. Sã
ajung la Asociaţia Scriitorilor Români din Canada. Necesitatea acestei Asociaţii s-a impus de la sine, existând în Canada un numãr însemnat de scriitori de origine
românã. Unii ajunşi la vârste venerabile, alţii trecuţi în nemurire, alţii tineri şi în continuã ascensiune. Sã dau câteva exemple, începând cu cei care nu mai sunt
printre noi: Virgil Gheorghiu, Michael Solomon, Aurel Manolescu şi Mihai Botez. De unii aţi mai auzit câte ceva, de alţii nu. Dacã aceastã Asociaţie ar fi existat mai de
mult, candela acestor români de valoare ar fi rãmas aprinsã. Nu este regretabil cã am început sã-i uitãm pe românii care au scris şi suferit departe de ţara lor, care
le-a fost interzisã de dictatura comunistã? Regretãm cã o asociaţie ca aceasta, poate mai cuprinzãtoare – a scriitorilor din exil, de exemplu, nu a fost iniţiatã de marii
înaintaşi precum Eugen Ionescu, Emil Cioran, Vintilã Horia, Mircea Eliade şi alţii. Unirea face puterea. Nimeni nu a sãrit în ajutorul lui Vintilã Horia, când a fost privat
pe nedrept de prestigiosul premiu literar al Academiei Franceze, respectiv premiul Goncourt. Din Canada, dupã 45 de ani de la nelegiuire, încercãm sã reparãm ce
se mai poate repara. Avem în Asociaţie scriitori trecuţi de a doua tinereţe, care vor rãmâne mult timp în sufletele şi scrierile noastre, cum nu s-a întâmplat cu cei
patru români-canadieni numiţi mai sus. Necesara legãturã între generaţii este asiguratã în mare parte. Când profesorul universitar, doctorul Sorin Sonea ne
povesteşte despre universul inimaginabil al viruşilor şi bacteriilor este sãrbãtoare pentru noi. Sau când Ionela Manolescu (cea care a tradus şi interpretat pe
François Villon şi pe care Mircea Eliade o numea cu apreciere „Maestra”) ne uimeşte cu înţelepciunea şi cultura inegalabilã pe care a acumulat-o într-o viaţã
întreagã, ne întãreşte convingerea cã Asociaţia noastrã este puternicã şi de mare folos pentru cultura româneascã iar „Traseul” nostru este clar. Peste ani şi ani,
scriitorii tineri şi talentaţi dintre noi (Felicia Mihali, Irina Egli, Florin Oncescu şi alţii) , cu siguranţã cã nu vor uita pe Maeştrii cu care au avut cinstea sã stea alãturi. şi
nimic nu este mai important decât continuitatea în culturã. În plus, întâlnirile noastre literare prin care ne aducem şi readucem aminte de marii noştri români, unii
uitaţi, alţii pe cale de a fi uitaţi, ne aduc lauri şi ne simţim pe calea cea bunã. Mãrturiile despre Mircea Eliade de la cei care l-au cunoscut direct, atrag zeci şi zeci de
români dornici sã afle mai mult despre marele filozof şi scriitor român, iniţiat în tainele planetare. Sau când ne întâlnim sã vorbim despre marele poet uitat Vasile
Militaru, mort în lagãrele comuniste, lacrimi se scurg din ochii celor care aflã de netrebniciile monştrilor istoriei României. Radu Gyr şi Vintilã Horia au fost de
asemenea sãrbãtoriţi şi cinstiţi la întâlnirile noastre cu publicul, dornic de a cunoaşte valorile nãscute de poporul roman şi adevãrul crimelor comise şi ascunse de
comunişti. O alta activitate a Asociaţiei este aceea de a promova lucrãrile membrilor în lumea largã. Vom participa pentru a doua oarã la Târgul Internaţional de
Carte de la Montréal, cu standul nostru. Nu am mai vãzut o altã comunitate sã prezinte un stand de carte la aceastã prestigioasã manifestare culturalã internaţionalã
care are loc anual la Montréal. Cred cã am rãspuns în mare parte la prima dumneavoastrã întrebare, la care ar mai fi multe de spus, sunteţi de acord?
– În ce fel sunteţi – puteţi fi – „la zi” cu informaţiile despre climatul cultural-artistic din Ţarã? Ce credeţi despre acesta?
– Internetul a devenit sursa principalã de informaţii despre Ţarã, în toate aspectele. Mare invenţie acest internet! Navigãm prin spaţiul cibernetic în mãsura timpului
disponibil, acest mare duşman al omului modern. În plus, cei care au timp, se aboneazã pe satelit la posturile de televiziune din România, şi cu toatã diferenţa de
fus orar de 7 ore, urmãresc tot ce se transmite pe aceste posturi. Eu personal nu am timp de aşa ceva, alergând dintr-un colţ în altul al marelui continent. Totuşi, am
o idee de ce se întâmplã în România, mai ales cã o datã pe an trec sã o vad pe mama mea bãtrânã, şi în acelaşi timp sã fac o curã în „clima” culturalã din România.
Am o pãrere bunã despre climatul cultural din ţarã. S-au ridicat valori noi şi cred cã toate influenţele de prost gust din interior sau exterior se vor „cerne” în timp.
Sper…
– Se încheie un an de la inaugurarea „Pieţei României” din Montréal. În ce fel are un impact relevant asupra comunitãţii româneşti de aici (şi nu numai pentru ea)?
– Dacã îmi permiteţi, aş vrea sã spun mai multe despre acest eveniment cultural, şi sã rãspund astfel indirect la întrebarea dumneavoastrã. Fãrã discuţie, „Piaţa
României” în cel de-al doilea oraş francofon ca mãrime din lume, cu statuia în bronz a genialului Eminescu ridicatã pe verticalã, este poate cel mai mare eveniment
de recunoaştere a culturii româneşti în lume, din toate timpurile. Au existat şi existã nemulţumiri legate de locul ales, de care nu sunt de vinã decât românii dezbinaţi
şi cu interese mãrunte. Am ratat o ocazie unicã de a avea trei obiective româneşti împreunã, respectiv singura bisericã cu arhitecturã specific
româneascã, o clãdire respectabilã – casa de culturã şi cum ar fi fost normal, Piaţa României în apropiere. Dar „nimicnicia” nu ne-a lãsat sã trecem peste ambiţiile
şi urile personale, şi am obţinut un loc totuşi onorabil, cãruia i se pot gãsi virtuţi. Statuia, dupã pãrerea specialiştilor, a canadienilor şi a celor mai
mulţi români este o capodoperã. Maestrul Vasile Gorduz s-a autodepãşit pe sine şi va fi considerat pe drept urmaşul lui Brâncuşi în lume. Dar s-au gãsit destui
români sã sugereze violent canadienilor cã i-am înşelat şi cã s-a trimis din România un kitch. şi asta pentru simplul fapt cã nu au înţeles deloc valoarea şi mesajul
lucrãrii. „Spiritele mãrunte sunt întotdeauna jignite” – aşa s-a întâmplat şi la Montréal. Un alt subiect de discordie a fost prezenţa fostului preşedinte Iliescu la
Inaugurare. Pãrerea fireascã a celor mai mulţi a fost cã participarea la un eveniment cultural a unui şef de stat aduce o mai mare publicitate şi implicã un protocol ca
atare. În plus, se arãta aprecierea totalã pentru generozitatea canadienilor. Un grup restrâns de români, unii convinşi, alţii manipulaţi de indivizi autonumiţi ziarişti şi
deveniţi „talibani” ai presei comunitare, au decis sã distrugã ora Sfântã a Inaugurãrii. Miniştrii canadieni, care nu ar fi fost prezenţi la eveniment dacã nu ar fi fost de
faţã un şef de stat, precum şi alte personalitãţi canadiene, nu aveau absolut nici o vinã cã românii şi-au ales democratic un fost comunist ca preşedinte. Deci, de ce
sã suporte urletele celor aproximativ 50 de demonstranţi, – repet – în acea orã unicã pentru România? Ce mesaj au vrut sa transmitã aceştia toleranţilor canadieni?
Care a fost de fapt obiectivul lor? Canadienii au dedus cã suntem sãlbatici, imaturi politic, nerecunoscãtori şi instabili. Aflându-mã în apropierea unui ministru
canadian, am auzit de câteva ori exclamându-se: „Ce oribil! Ce penibil!”... şi pe drept cuvânt. Sã ne înţelegem: şi pãrerea mea este cã Iliescu merita o primire ca
atare, fiind responsabil de multe crime, dar se puteau organiza demonstraţii trei zile şi trei nopţi la hotelul unde a stat, şi nu lângã blândul nostru Eminescu în acele
clipe solemne. Rezultatul a fost cã s-a creat debandadã, programul cultural nu s-a mai ţinut cum era prevãzut (Tudor Gheorghe, Nicolae Voiculeţ şi Hruşcã s-au
deplasat la Piaţa României fãrã sã mai scoatã un sunet) şi, ce a fost cel mai grav, autoritãţile au renunţat sã se mai dea numele locului „Place de la Roumanie”.
Dupã aproape un an de insistenţe, comitetul Placeromfest a reuşit sã convingã Primãria de a
reveni la decizie, şi vom avea, în sfârşit, oficial, pe harta Montréalului, oaza noastrã de românism.
– În Montréal (dar şi aiurea) se poartã „la loc de cinste” ideea cã românii din diaspora sunt urmãriţi de blestemul (?) de a trãi dezbinaţi. ştiam mai de mult timp
despre aceasta şi, din pãcate, mi se confirmã.
– Herodot spunea despre strãmoşii noştri: (citez din memorie) „…tracii ar putea deveni cel mai puternic popor din lume dacã ar fi uniţi. Dar la ei unirea este
imposibilã…” Vã imaginaţi ce apreciaţi am putea deveni pe planetã, dacã am fi uniţi? Suntem peste 30 de milioane de suflete.
Se pare cã „blestemul” lui Herodot ne urmãreşte încã, aveţi dreptate. Noi, Asociaţia Scriitorilor, încercãm sã îndepãrtãm acest blestem ce planeazã asupra noastrã
de atâta vreme.
– În urmã cu buni ani, N. Steinhardt m-a învrednicit cu un dialog pe seama seminţiei româneşti. La un moment dat, fãcea o diferenţã categoricã între „a te descurca”
şi „a rãzbate” în viaţã. Aţi observat o deosebire evidentã şi aici, în Canada?
– Aţi avut fericirea sã-l cunoaşteţi pe marele Nicu Steinhardt? Vã invidiez şi vã admir pentru aceastã şansã. Jurnalul fericirii se aflã la loc de cinste în biblioteca mea.
Mare evreu-român nãscut în România! I s-a ridicat undeva o statuie? Ar merita-o pe deplin. Referitor la întrebare: Da, şi aici este acelaşi lucru, din nefericire. Unii „se
descurcã”, iar alţii „rãzbat” prin viaţã. Dar ar fi prea lung sã dezvoltãm subiectul.
În orice caz, cei mai mulţi emigranţi rãzbat prin viaţa durã din Canada.
Românii nu se prea ajutã între ei aşa cum fac evreii, de exemplu. Unii dintre ei, cu ajutorul semenilor lor receptivi, se descurcã, mai degrabã decât rãzbesc. Dar
repet, subiectul ar trebui mai mult aprofundat.
– Domnule Cetãţeanu, care sunt visurile unui român la Montréal? Rãspundeţi-mi vã rog şi ţinând seama de urmãtoarea aserţiune a lui Ernesto Sábato: „se poate
spune orice despre vis, dar nu cã este o minciunã.”
– Da, am mare admiraţie pentru argentinianul Ernesto Sábato, autorul Îngerului întunericului. Frumos a zis despre vis. Nu ştiam. Sã vã fac o mãrturisire despre
visele mele, în adevãratul sens al cuvântului. Eu le uit. Aşa mi-am impus, sã le uit. Dimineaţa, nu îmi amintesc nimic din ce am visat peste noapte. Mi-au trebuit mulţi
ani de muncã cu mine sã ajung la aceasta performanţã. Metaforic vorbind despre vise, englezii au o vorbã: Daca visele ar fi cai, toţi cerşetorii ar
cãlãri. M-am fãcut cã nu înţeleg întrebarea, ca sã fac o micã divagaţie, cred cã pot sã rãspund la întrebare, dar sã nu râdeţi de mine: Visez la locurile copilãriei, unde
sper sã mã întorc odatã, fãrã nici o grijã, aşa cum îmi aduc aminte din copilãria tristã de care am avut parte. Dar ştiţi cum zic chinezii: Amintirile despre trecut sunt
înşelãtoare…
– O întrebare-clişeu pentru final, însã foarte necesarã: Ce isprãvi frumoase pune la cale scriitorul şi preşedintele asociaţiei, Alex Cetãţeanu?
– Bunã întrebare. Ce sã vã destãinuiesc? Cartea mea în limba francezã Canada – Le pays de Hyperboréens, este gata de tipar, şi sper sã fie bine primitã la Salonul
Cãrţii de la Montréal, de care am amintit înainte. Despre o altã carte, de care puţini prieteni ştiu, îmi este teamã sã vã spun chiar şi titlul. Nu ştiu dacã va fi o ispravã
frumoasã publicarea ei, dar ştiu cã va face zarvã. Este vorba de o întâmplare extraordinarã, prin care am avut şansa sã stau de vorbã cu un socotit mare criminal de
rãzboi, ascuns la Montréal. Veţi mai auzi de aceastã carte.
Drum bun spre ţara noastrã de dor!